Filosofii greci

Antistene

·        Aflând odată că Platon îl vorbeşte de rău, făcu această remarcă: „Este un privilegiu al regilor de a face bine şi de a fi vorbiţi de rău.”

·        Întrebat de un tânăr din Pont, care se pregătea să-i urmeze lecţiile, ce trebuie să aducă, îi răspunse: „Vino cu o foaie nouă, o pană nouă şi o tăbliţă nouă”, făcând aluzie totodată la „mintea” pe care s-o aducă. Fiind întrebat de ce are aşa de puţini discipoli: „Din pricină că am o nuia de argint cu care îi alung.” Punându-i-se întrebarea de ce îşi ceartă cu atâta asprime discipolii, el răspunse: „Tot aşa se poartă şi medicii cu bolnavii lor.”

·        Într-o zi, văzând un bărbat condamnat pentru adulter, exclamă: „Nenorocitule, de ce pericol puteai să scapi cu preţul unui obol!”

·        Avea obiceiul să spună că-i mai bine să dai peste corbi decât peste linguşitori, fiindcă cei dintâi te mănâncă după ce ai murit, iar ceilalţi te mănâncă de viu. Odată, fiind lăudat de nişte ticăloşi, spuse: „Tare mi-e teamă că am făcut ceva rău.” Către cineva care-i spuse: „Mulţi sunt care te laudă”, el replică: „Dar ce rău am făcut?”

·        Într-o zi, fiind mustrat că stă în tovărăşia unor oameni răi, dădu acest răspuns: „Şi medicii stau cu bolnavii şi nu capătă friguri.”

·        Întrebat ce folos a avut el din filosofie, dădu următorul răspuns: „Putinţa de a mă întreţine cu mine însumi.”

·        Dădea sfatul ca oamenii să îndure bârfa cu mai mult curaj decât dacă ar fi loviţi cu pietre.

·        Ducându-se să-l vadă pe Platon când era bolnav şi văzând vasul în care vomitase, făcu această observaţie: „Fierea ţi-o văd, dar nu şi trufia.”

·        Odată el îşi întoarse haina, pe partea ruptă, numai ca să se vadă. Socrate, văzând aceasta, îi spuse: „Îţi văd trufia prin găurile de la haină.”

·        Diocles notează din cugetările lui: „Fii atent la ceea ce-ţi spun duşmanii, căci ei, cei dintâi, îţi descoperă greşelile. Preţuieşte pe omul drept mai mult decât pe o rudă.”

Aristip

·        Odată, pe când Diogene spăla nişte legume, trecu pe lângă el Aristip batjocorindu-l, la care Diogene îi zise: „Dacă te-ai fi obişnuit să mănânci din aceste legume, n-ai fi avut nevoie să umbli cu linguşeli pe la curţile tiranilor.”

·        Fiind întrebat ce a câştigat din filosofie, dădu acest răspuns: „Putinţa de a mă simţi în largul meu cu oricine.” Odată, un altul îl întrebă ce avantaj au filosofii, iar el îl lămuri: „Dacă n-ar mai fi legi, noi am trăi tot ca acum.”

·        La întrebarea lui Dionysios, de ce filosofii se duc la casele bogătaşilor în timp ce aceştia nu-i vizitează pe filosofi, răspunsul lui fu: „Cei dintâi ştiu de ce au nevoie, iar ceilalţi nu.”

·        E mai bine, spunea el – să fii cerşetor decât să fii neînvăţat; cei dintâi au nevoie de bani, ceilalţi au nevoie să fie umanizaţi.

·        Cineva îi aduse copilul la învăţătură, iar când el îi ceru o plată de 500 de drahme, tatăl obiectă: „Cu preţul acesta pot cumpăra un sclav.” „N-ai decât să faci aşa şi vei avea doi sclavi”, răspunse el.

·        I se reproşă odată că şi-a luat un avocat într-un proces. „Într-adevăr, şi când dau o masă angajez un bucătar” – spunea el.

·        Odată, într-o călătorie pe mare, de cum înţelesese că vasul era condus de piraţi, îşi scoase banii, începu să-i numere, şi, ca din nebăgare de seamă îi lăsă să cadă în apă; după aceea, fireşte, începu să se văicărească. Spunea că-i mai bine să piară banii pentru Aristip decât Aristip din pricina banilor.

·        Obişnuia să-i mustre pe oameni că la cumpărarea vaselor de lut le încearcă după sunet, dar când e să judece viaţa merg la întâmplare.

Aristotel

·        Criticat odată că dăduse pomană unui om rău, el explică: „Mi-a fost milă de om, nu de caracterul lui.”

·        Avea obiceiul să spună mereu prietenilor şi elevilor oriunde şi oricând se întâmpla să ţină o lecţie: „După cum vederea îşi ia lumina în aerul înconjurător, tot aşa o ia şi sufletul de la învăţătură.”

·        Auzind că cineva îşi bătuse joc de el, spuse: „În absenţa mea poate chiar să mă şi bată cu biciul.”

·        Fiind întrebat cum se deosebesc cei educaţi de cei needucaţi, răspunse: „Tot atât de mult ca viii de morţi.” Spunea că educaţia este o podoabă în fericire şi un refugiu la nenorocire. Profesorii care educă copiii merită, spunea el, mai multă cinstire decât părinţii care i-au născut numai; căci aceştia le-au dat viaţa, pe când ceilalţi – o viaţă frumoasă.

·        La întrebarea: „Ce-i un prieten?”, dădu răspunsul: „Un suflet mare care locuieşte în două corpuri:” Întrebat ce folos a tras din filosofie, dădu această lămurire: „Acela de a face de bună voie ceea ce alţii fac de teama legilor.” Educaţia spunea că este cea mai bună provizie pentru bătrâneţe.

·        Viciul este suficient ca să producă nefericirea, oricât de multe bunuri exterioare şi corporale i s-ar adăuga. Mai afirma că virtuţile nu se implică una pe alta, fiindcă un om poate fi prudent şi totodată drept, dar în acelaşi timp nestăpânit şi fără măsură. El mai spunea că înţeleptul nu este fără patimi, ci moderat în patimi.

Bias

·        Belşug de bani pot avea mulţi datorită norocului. Spunea de asemenea că acela care nu poate suporta o nenorocire este un adevărat nenorocit; că e o boală a sufletului să te îndrăgosteşti de lucruri imposibile şi să nu te poţi gândi la nenorocirile altora.

·        Întrebat ce-i greu, el răspunse: „Să suporţi cu demnitate o schimbare în mai rău.”

·        Odată călătorea pe mare cu nişte oameni lipsiţi de pietate; dar, când se stârni furtuna, chiar şi aceia începuseră să cheme zeii în ajutor. Tăceţi, le spuse el, să nu cumva să vă simtă zeii că sunteţi aici, în corabie.

·        Când un necredincios îl întrebă ce este pietatea, el tăcu, iar acela întrebându-l care-i pricina tăcerii lui, el răspunse: „Tac, fiindcă vrei să afli lucruri ce nu ţi se cuvin.”

·        Nu vorbi repede, căci asta-i semn de sminteală. I-aţi ce ţi se cuvine prin convingere, nu prin forţă. Atribuie zeilor faptele tale bune. Fă-ţi provizii de înţelepciune pentru călătoria de la tinereţe la bătrâneţe, căci aceasta e mai sigură decât toate celelalte bunuri.

Bion

·        Nenorocirea cea mai mare e să nu fii în stare să înduri o nenorocire. Numea închipuirea o piedică în calea progresului.

Chilon

·        Chilon l-a întrebat pe Esop ce face Zeus, iar acesta răspunse: „Coboară pe cel trufaş şi înalţă pe cel umil.”

·        Întrebat prin ce se deosebesc cei învăţaţi de cei neînvăţaţi, Chilon răspunse: „Prin nădejdi temeinice.” Ce e greu? – Să păstrezi o taină, să întrebuinţezi bine timpul liber şi să poţi îndura o nedreptate.

·        Nu ameninţa pe nimeni, căci asta-i apucătură femeiască. Fă o nuntă modestă. Învaţă să fii un stăpân înţelept în propria-ţi casă. Când vorbeşti, să nu gesticulezi, căci aceasta e un semn de sminteală. Fă-te chezaş şi vei fi păgubaş.

Cleobul

·        Zicea că trebuie să ne mărităm fiicele când sunt fete la vârstă şi femei la minte; prin aceasta voia să spună că şi fetele trebuie date la învăţătură.

·        Când cineva pleacă de acasă, mai întâi el să cerceteze ce are de gând să facă; şi la întoarcere, să se întrebe singur ce-a făcut. Dădea sfatul ca omul să-şi exercite trupul; să-i fie mai drag ascultatul decât vorbitul; să prefere învăţătura, nu neştiinţa; să aibă cuvinte de bun augur; să fie prieten al virtuţii şi duşman al viciului. Învaţă să înduri cu bărbăţie schimbările sorţii.

Crates

·        Şi-a prefăcut averea în bani numerar, căci aparţinea unei familii sus puse, şi făcând astfel două sute de talanţi, i-a împărţit concetăţenilor săi. A devenit apoi un filosof atât de tenace încât se spunea: „Vara întreagă purta pe el o manta groasă; iarna, o zdreanţă pe trup.”

·        Adesea Crates alunga cu băţul pe rudele sale care îl vizitau şi încercau să-l abată din drumul ales, rămânând neclintit în hotărârea sa.

·        Se povesteşte că şi-a dat în păstrare banii unui bancher, cu condiţia că dacă fii lui se dovedeau oameni de rând, să-i dea lor, iar dacă deveneau filosofi, să-i împartă în popor, căci fii lui, îmbrăţişând filosofia, n-ar mai fi avut nevoie de nimic. (Filosofii cinici găsesc de cuviinţă să elimine din filosofie studiul logicii şi al fizicii şi să se concentreze cu totul asupra eticii, susţinând că scopul urmărit este viaţa în conformitate cu virtutea, întocmai ca stoicii. Spun că trebuie să trăim frugal, mâncând strictul necesar şi purtând o singură haină. Dispreţuiesc bogăţia, gloria şi nobleţea; unii dintre ei sunt vegetarieni, beau numai apă şi se mulţumesc cu orice adăpost se întâmplă precum Diogene care locuia într-un butoi şi spunea că este privilegiul zeilor să nu aibă nevoie de nimic, iar al oamenilor, care au asemănare cu zeii, să aibă nevoie de puţin. Ei cred că virtutea poate fi învăţată, şi că odată dobândită nu poate fi pierdută. Omul înţelept merită să fie iubit; el este ferit de greşeală şi-i prieten aproapelui său. Nu trebuie să ne lăsăm în voia sorţii, la fel, ei socotesc indiferent ceea ce e intermediar între virtute şi viciu.)

Diogene

·        Ajuns la Atena, se întâlni cu Antistene, care-l respinse din cauză că, de felul lui, Antistene nu întâmpina niciodată elevii cu vorbe bune, dar Diogene îşi cuceri locul de discipol cu de-a sila. Odată chiar Antistene l-a ameninţat cu băţul, dar discipolul şi-a oferit capul, spunând aceste cuvinte: „Loveşte, fiindcă nu vei găsi un lemn destul de tare care să mă îndepărteze de tine cât timp te aud vorbind!” din acest moment a devenit elevul lui şi, cum era un exilat fără patrie, se apucă să ducă o viaţă simplă.

·        Teofrast, în scrierea sa Megaricul, spune că, văzând un şoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuş, fără să ţină seama de întuneric şi fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare, Diogene descoperi o ieşire din împrejurările grele în care se afla.

·        Unii spun că el, cel dintâi, şi-a îndoit mantaua, din pricină că era silit să doarmă în ea, că a purtat desaga pentru a-şi ţine hrana, că folosea orice loc pentru orice scop, pentru mâncat, dormit şi conversaţie.

·        Odată ar fi spus, arătând porticul lui Zeus şi sala de procesiuni, că atenienii i-au pus la dispoziţie locuri unde să trăiască. S-a sprijinit pe un toiag numai când a căzut bolnav, dar după aceea îl purta oriunde, e drept nu în cetate, ci când mergea la drum, având şi desaga, după cum spune Olympiodoros. Scrisese cuiva să-i facă rost de o căsuţă şi, cum acesta întârzia, Diogene şi-a luat ca locuinţă un butoi în Metroon, aşa cum explică el însuşi în scrierile sale. Vara se tăvălea pe nisipul fierbinte, iar iarna îmbrăţişa statuile acoperite cu zăpadă, folosind orice împrejurare pentru a se căli.

·        Într-o zi, Platon îl invitase la el acasă împreună cu alţi prieteni care veneau de la Dionysios. Diogene, călcând cu picioarele pe covoarele lui Platon, îi spuse: „Calc în picioare deşertăciunea lui Platon”, la care acesta îi răspunse: „De câtă orbire dai dovadă, Diogene, cu aparenţa ta de a nu fi orbit.” Alţii spun că vorbele lui Diogene au fost: „Calc pe trufia lui Platon” şi acesta i-a replicat: „Da, Diogene, cu o trufie de alt fel.”

·        Pe când vorbea într-o zi, despre lucruri serioase fără ca nimeni să ia aminte, se apucă să ciripească şi cum toţi făcură roată în jurul lui, el îi mustră că veneau cu toată graba să asculte fleacuri, dar cu încetineală şi neglijenţă când era o temă serioasă. Mai spunea că oamenii se concurează la lovit cu piciorul şi la diferite exerciţii, dar nu caută să se întreacă unul pe altul în bunătate şi dreptate.

·        Într-o zi strigă: „Veniţi oameni!”, şi când aceştia se strânseră în jurul lui, îi alungă cu băţul, spunând: „Am chemat oameni, nu lepădături.”

·        Către unul care îi spuse: „Eşti bătrân, e timpul să te odihneşti.”, el răspunse: „Cum aşa? Dacă aş alerga la curse şi aş fi aproape de ţintă, ar trebui să încetinesc, în loc să fac un efort mai mare?”

·        Spunea că lucruri preţioase se vând în piaţă pe nimic şi invers: o statuie se vinde cu trei mii de piese de aramă, pe când o măsură de făină se vinde pentru două monezi de aramă.

·        Diogene îi spuse lui Xenaides, care-l cumpărase: „Vino şi vezi să faci ce îţi voi porunci!”, la care acesta îi reaminti că el este sclavul, şi în consecinţă el trebuia să se supună. Diogene îl întrebă atunci: „Dacă, fiind bolnav, ţi-ai fi cumpărat un medic, ai fi ascultat de el sau ia-i fi spus că el trebuie să se supună?”

·        Cineva dorea să studieze filosofia cu el, iar Diogene îi dădu să ducă o scrumbie şi îi spuse să-l urmeze, dar celălalt, de ruşine, aruncă scrumbia şi se îndepărtă. După un timp, întâlnindu-l pe acela, Diogene îi spuse râzând: „Prietenia noastră a stricat-o o simplă scrumbie!” Versiunea lui Diocles este însă următoarea: cineva, spunându-i: „Porunceşte-ne, o, Diogene!”, el îl luă deoparte şi-i dădu să ducă o bucată de brânză care costase o jumătate de obol. Celălalt refuză, iar după aceea Diogene făcu observaţia: „Prietenia dintre noi a fost ruptă de o bucată de brânză care costă jumătate de obol.”

·        Într-o zi, văzând un copil cum bea apă din palmă, îşi aruncă ulcica din desagă cu cuvintele: ”Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi.” Tot aşa îşi aruncă blidul după ce văzu un copil care-şi spărsese vasul, punând lintea în scobitura unei bucăţi de pâine.

·        Câţiva şoareci se urcaseră pe masa lui, iar el exclamă: ”Ia te uită, până şi Diogene întreţine paraziţi!” Platon făcându-l odată câine, el spuse : ”E foarte adevărat, fiindcă şi eu m-am întors la cei care m-au vândut.” Odată, la ieşirea din baia publică, cineva îl întrebă dacă erau mulţi oameni înăuntru. “Nu – spuse el –, nici unul.” Dar altuia care întrebă dacă era mare gloată, el îi răspunse: ”Da.” Altădată, aprinzând o lampă în plină zi, umbla încoace şi încolo spunând: ”Caut un om!”

·        În ce priveşte pe cei înfricoşaţi de visurile lor, le spunea că nu se îngrijesc de ceea ce fac când sunt treji, dar sunt foarte preocupaţi de nălucirile din timpul somnului.

·        Repeta mereu cu glas tare că zeii au dat oamenilor posibilitatea de a trăi uşor, dar că acest lucru a rămas ascuns acestora din cauză că ei râvnesc la tot felul de delicatese. De aceea spuse unui om căruia sclavul îi lega încălţămintea: ”Nu vei ajunge la deplina fericire până ce sclavul nu-ţi va sufla şi nasul, şi acest lucru când vei avea mâinile paralizate.”

·        Cineva îi reproşă că a fost exilat din patrie, iar el îi spuse: ”Dar, o, nenorocitule, prin exil am devenit filosof!” Tot aşa, când cineva îi aminti că “poporul din Sinope te-a osândit la exil”, spuse: ”Şi eu pe ei ca să stea acasă.”

·        Odată ceru pomană de la o statuie şi fiind întrebat de ce face aceasta, răspunse: ”Ca să mă exercit în a fi refuzat.”

·        El zicea că dragostea de bani este metropola tuturor relelor.

·        Când fu întrebat de ce oamenii dau de pomană cerşetorilor, dar nu dau filosofilor, răspunse: ”Fiindcă se gândesc că într-o zi pot să fie şi ei şchiopi sau orbi, dar niciodată să ajungă filosofi.”

·        Pe când se înapoia din Sparta la Atena, fiind întrebat de unde vine şi încotro se duce, răspunse: ”De la locuinţele bărbaţilor spre cele ale femeilor.”

·        Phryne (curtezană celebră prin frumuseţea ei fără seamăn) ridică o statuie de aur Afroditei din Delfi şi se spune că Diogene a scris pe ea: ”Ridicată din desfrânarea grecilor.” Diogene compara pe cei desfrânaţi cu smochinii care cresc pe o stâncă prăpăstioasă; nici un om nu se bucură de fructele lor care sunt mâncate de corbi şi vulturi. Un învingător de la Olympia nu-şi mai lua ochii de la o curtezană. “Ia priveşte colo, spuse Diogene, cum berbecul aprig în luptă este doborât de o fetişcană oarecare!” După el, curtezanele frumoase erau la fel ca otrava îndulcită cu miere.

·        Odată Alexandru cel Mare, venind la el , îi spuse: ”Sunt Alexandru, marele rege!” Iar eu – sunt Diogene – Câinele, (câinele era un animal detestat şi necurat).

·        Cineva îl întrebă ce a câştigat din studiul filosofiei, iar el răspunse următoarele: ”Dacă nu altceva, cel puţin pot fi pregătit pentru orice soartă.”

·        Diogene obişnuia să afirme că există două feluri de educaţie: una sufletească şi alta corporală; această educaţie e cea prin care, cu o exercitare continuă, (exerciţiul perseverent, este unul dintre punctele fundamentale ale moralei cinice: călirea individului pentru a suporta frigul, foamea, reducerea pretenţiilor lui la un minim necesar – îndestularea cu ce ai – iată ţelurile urmărite de cinici şi mijloacele pentru a ajunge la ele) se asigură deprinderea pentru faptele virtuoase; o jumătate a acestei educaţii e incompletă fără cealaltă, sănătatea şi forţa fiind tot aşa de mult cuprinse printre lucrurile necesare atât pentru corp, cât şi pentru suflet. El aducea ca dovadă indiscutabilă faptul că uşor se ajunge la virtute prin exercitare, deoarece în meserii, în deprinderile manuale şi în celelalte arte se poate vedea cum, prin practică, meşteşugarii îşi dezvoltă o extraordinară dibăcie. La fel putem lua cazul cântăreţilor din flaut şi al atleţilor: ce minunată dibăcie dobândesc ei prin munca lor neîncetată! Iar, dacă şi-ar fi pus sforţările lor în educarea sufletului, este neîndoielnic că efortul lor n-ar fi zadarnic şi fără realizări de seamă. Nimic în viaţă susţinea el, nu are sorţi de izbândă fără o practică perseverentă; aceasta poate să învingă orice, prin urmare, în loc de o caznă nefolositoare, oamenii trebuie să aleagă cazna prin care ei pot trăi fericiţi. Dar, din cauza neghiobiei lor, oamenii sunt nefericiţi. Însuşi dispreţul plăcerii este foarte plăcut dacă ne-am obişnuit cu el; căci întocmai cum cei obişnuiţi cu o viaţă de plăceri simt neplăcere când trec la un fel de viaţă opusă, tot aşa cei care s-au exercitat în această direcţie contrară, simt mai multă plăcere în a dispreţui plăcerile.

·        Când a fost vândut ca sclav, a îndurat totul cu nobleţe sufletească. Într-o călătorie pe mare la Egina a fost prins de piraţii de sub comanda lui Scirpalos şi dus la Creta, unde fu scos la vânzare. Întrebat de crainic ce se pricepe să facă, răspunse: ”Să conduc oameni.” După aceea îi arătă pe un corintean îmbrăcat într-o haină tivită cu purpură, Xeniades şi spuse: ”Vinde-mă acestui om, căci are nevoie de un stăpân.” Aşa s-a făcut că l-a cumpărat Xeniades, care l-a luat la Corint, l-a pus să-i supravegheze copiii şi i-a încredinţat toată gospodăria casei. A condus-o în toate privinţele în aşa fel, încât Xeniades spunea oriunde se ducea: ”Un geniu bun mi-a intrat în casă.”

·        Unii spun c-ar fi lăsat cu limbă de moarte ca să-l arunce fără să-l înmormânteze, ca orice animal sălbatic să se poată hrăni din el, sau să fie aruncat într-un şanţ şi să se împrăştie puţină ţărână peste el.

Heraclit

·        Spunea că e mai multă nevoie să stingi aroganţa decât un incendiu.

·        Darius a dorit să-l cunoască şi i-a scris următoarele: “Regele Darius, fiul lui Hystaspes, trimite salutul său lui Heraclit, înţeleptul din Efes. Eşti autorul tratatului Despre natură, care-i greu de înţeles şi de interpretat. În unele părţi, dacă o interpretăm cuvânt cu cuvânt, pare să conţină un studiu al întregului univers şi a tot ce se află în el şi că totul depinde de o mişcare divină; dar, în cele mai multe locuri, gândirea e întreruptă, aşa încât chiar cei mai cunoscători în literatură sunt încurcaţi şi nu ştiu care e justa interpretare a celor scrise de tine. De aceea regele Darius, fiul lui Histaspes, doreşte să se bucure de învăţătura ta şi de cultura greacă. Vino, deci, pe dată, să mă vizitezi în palatul meu. De obicei, grecii nu-s înclinaţi să-şi pună în lumină oamenii lor înţelepţi şi neglijează frumoasele lor învăţături, făcute să fie ascultate cu atenţie şi însuşite. La curtea mea însă îţi sunt asigurate tot felul de privilegii, zilnic o conversaţie nobilă şi demnă şi o viaţă care ţine socoteală de îndemnurile tale.”

“Heraclit din Efes salută pe regele Darius, fiul lui Hystaspes. Toţi oamenii de pe pământ se ţin departe de adevăr şi de dreptate şi, din pricina unei sminteli primejdioase, îndrăgesc avariţia şi setea de popularitate. Eu însă, care nu ştiu ce-i răutatea şi mă feresc de săturare, care e totdeauna strânsă cu invidia, şi am groază de a cădea în trufie, nu voi veni în Persia, ci mă mulţumesc cu puţinul care e pe gustul meu.”

Menedem

·        Nefiind în stare să înfrâneze risipa unuia dintre cei care-l pofteau al masă, odată când fu invitat nu spuse nimic, ci îşi dezaprobă în tăcere gazda, mulţumindu-se să mănânce numai măsline.

Periandru

·        Să nu faci niciodată ceva pentru bani; lasă câştigul pe seama treburilor care urmăresc asemenea foloase.

Pitagora

·        După informaţiile lui Timaios, el, cel dintâi, a spus că “prietenii au toate lucrurile în comun” şi că “prietenia înseamnă egalitate”; într-adevăr, discipolii lui puneau tot ce aveau laolaltă. De asemenea, timp de cinci ani, păstrau tăcerea, ascultându-i numai învăţăturile, fără să-l vadă pe Pitagora, până ce erau supuşi unui examen. Din acel moment erau primiţi în casa lui şi le era îngăduit să-l vadă.

·        Pitagora interzicea omorârea animalelor, şi nu permitea mâncarea unor vietăţi care împart cu noi privilegiul de a avea suflet. Un alt motiv mai era ca oamenii să se deprindă cu o viaţă simplă, să se obişnuiască a trăi cu lucruri uşor de găsit, punând pe masă numai hrană nepregătită la foc şi bând apă; căci acesta este mijlocul de a avea un corp sănătos şi o minte ascuţită. Unii spun că se mulţumea cu puţină miere sau cu fagure cu miere sau pâine, neluînd vin în gură; în timpul zilei, pe lângă pâine mânca legume fierte sau crude, şi numai rar peşte. Haina îi era albă şi curată, aşternutul de pat din lână albă. N-a fost văzut niciodată uşurându-se, făcând dragoste, sau beat. Se ferea să râdă şi nu-i plăcea dezmăţul şi povestirile vulgare. La mânie nu pedepsea nici pe sclav, nici pe omul liber.

·        Se povesteşte că-şi îndemna discipolii, ca totdeauna, intrând pe uşa casei, să întrebe: ”Ce greşeală făcui? Ce lucru rău făptuit-am? Ce datorie mi-a rămas neîndeplinită?”

Platon

·        Odată Platon văzu pe cineva jucând zaruri şi îl luă la rost, iar când acesta se dezvinovăţi spunând că joacă pe nimica toată, Platon îi replică: ”Dar obişnuinţa nu-i o nimica toată.”

·        Într-o zi, Xenocrate tocmai sosise la el şi Platon îl rugă să-i biciuiască sclavul, deoarece el nu putea s-o facă, fiindcă era înfuriat. Tot aşa se pretinde că a spus unuia din sclavii săi: ”Ai fi fost bătut cu biciul dacă nu eram înfuriat.”

·        Încălecând într-o zi, descălecă imediat, spunând că trebuie să se păzească ca să nu fie apucat de trufia cabalină.

Pyrrhon

·        La bordul unei corăbii, în timp ce tovarăşii de drum erau înfricoşaţi de furtună, el îşi păstră calmul şi le întări curajul, arătând spre un purceluş de pe corabie care continua să mănânce, şi le spuse că omul înţelept trebuie să-şi menţină o stare de suflet netulburată asemănătoare.

Socrate

·        De cele mai multe ori, era dispreţuit şi luat în râs, dar îndura cu răbdare această purtare proastă; odată chiar cineva se miră foarte că primise liniştit o lovitură de picior, iar el spuse: “Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aş fi dat în judecată?”

·        Alcibiade i-a oferit odată un loc mare ca să-şi zidească o casă; dar Socrate îi spuse: “Să zicem c-aş avea nevoie de o pereche de încălţăminte şi că tu mi-ai dărui o piele întreagă; nu m-aş face de râs primind-o?”

·        Adesea, când privea la mulţimea de mărfuri expuse spre vânzare în piaţă, îşi spunea singur: “Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!”

·        Era aşa de ordonat în felul lui de viaţă, încât de mai multe ori, când a izbucnit ciuma în Atena, el rămase singurul neatins de boală.

·        Avea obiceiul să spună că-i place cel mai mult mâncarea care are nevoie de cât mai puţine garnituri şi băutura care nu-i deschide pofta pentru alta; că, având cele mai puţine nevoi, este cel mai apropiat de zei.

·        El a invitat odată nişte oameni bogaţi şi Xantipei îi era ruşine cu masa ei: “Fii pe pace, îi spuse el, dacă-s oameni cumpătaţi se vor mulţumi cu atât, iar dacă-s oameni de nimica nu ne vom necăji pentru ei.”

·        Aceluia care i-a spus: “Atenienii te-au osândit la moarte”, el i-a răspuns: “Şi pe ei natura i-a osândit la fel!” Soţiei, lui care se tânguia: “Mori pe nedrept!” îi spuse: “Nu cumva ai fi vrut să mor pe drept?” Înainte de a bea cucuta, Apollodoros îi oferi o haină frumoasă, ca să moară îmbrăcat cu ea. “Cum aşa – îi zise Socrate – haina mea a fost destul de bună cât am trăit, şi acum nu-i bună ca să mor?”

·        Spunea că a trăit cu o femeie aspră, aşa cum unor călăreţi le plac caii focoşi, dar “întocmai cum aceştia, după ce-i domolesc, pot uşor să-i stăpânească pe ceilalţi, tot aşa şi eu, obişnuindu-mă cu Xantipa, voi învăţa să mă comport cu ceilalţi oameni”.

Solon

·        Unii povestesc că regele Cresus, îmbrăcat în podoabe de tot felul, se aşeză pe tronu-i şi-l întrebă pe Solon dacă a văzut vreodată un spectacol mai frumos. “Da – fu răspunsul lui Solon – cocoşi, fazani şi păuni; căci ei strălucesc în culori naturale, care sunt de mii de ori mai frumoase.”

·        Avea obiceiul să spună ca vorba să fie pecetluită de tăcere, iar tăcerea de timpul potrivit.

·        Cei cu trecere pe lângă tirani seamănă, zicea el, cu pietricelele întrebuinţate la socoteli: fiecare din ele înseamnă când un lucru de valoare mare, când unul mic; tot aşa şi tiranii fac din fiecare din jurul lor când om mare şi cu vază, când om fără nici o consideraţie.

·        Întrebat de ce n-a făcut şi o lege împotriva paricizilor, răspunse: “Pentru că n-am crezut posibilă o astfel de crimă.”

·        Bogăţia duce la săturare, iar săturarea la crimă.

·        Îl împiedică pe Thespis să reprezinte tragedii, pentru motivul că ficţiunea e dăunătoare.

·        Încrede-te în nobleţea de caracter mai mult decât în jurământ. Nu minţi niciodată. Urmăreşte scopuri demne. Nu lega uşor prietenii şi pe cele vechi nu le renega. Învaţă întâi s-asculţi şi după aceea să comanzi. Când dai un sfat cuiva, caută să-i fii cât mai folositor, nu cât mai plăcut.

Stilpon

·        Atunci când Demetrios, fiul lui Antigonus, a cucerit Megara, a luat măsuri ca locuinţa lui Stilpon să-i fie păstrată sub pază şi să-i fie înapoiată toată avuţia pierdută în timpul jafului; dar când a cerut să i se întocmească o listă cu bunurile pierdute, Stilpon tăgădui c-ar fi pierdut ceva care să-i fi aparţinut cu adevărat, căci nimeni nu-i luase învăţătura, devreme ce avea încă raţiunea şi cunoştinţele sale.

Thales din Milet

·        Când era întrebat de ce nu are copii, el răspundea: “Pentru că iubesc copiii”.

·        Se povesteşte că, atunci când mama sa îl silea să se însoare, el îi răspundea că încă nu este timpul, iar când nu mai era în floarea tinereţii, la insistenţele mamei sale, el răspundea că a trecut timpul.

·        Ieşind odată din casă însoţit de o bătrână ca să observe stelele, căzu într-o groapă şi strigătele sale de ajutor făcură pe bătrână să-i spună: “Cum vrei să ştii ce-i în cer, Thales dacă nu eşti în stare să vezi ce-i la picioarele tale?”

·        Un bărbat adulter, care-l întrebă dacă ar putea să jure că n-a comis adulterul, el îi răspunse: “Jurământul strâmb nu-i mai rău decât adulterul.”

·        Fiind întrebat ce-i greu, răspunse: “A te cunoaşte pe sine.” Ce e uşor? “A da sfat altuia.” Care-i lucrul cel mai plăcut? “Reuşita.” Cum am putea trăi o viaţă mai bună şi mai dreaptă? “Ferindu-ne de a face ceea ce dojenim la alţii.” El ne spune să ne amintim de prieteni, fie prezenţi, fie absenţi. Să nu ne fălim cu înfăţişarea noastră, ci să ne silim să avem o purtare frumoasă. “Fereşte-te de bogăţia dobândită pe căi necinstite – spune el – şi caută să nu fii acuzat de necredinţă faţă de cei care ţi-au fost camarazi credincioşi.”

·        Grija pe care o ai de părinţii tăi, tot aceiaşi s-o aştepţi şi de la copiii tăi.

Theofrast

·        El îi spuse unuia care nu deschidea niciodată gura la ospăţ: ”Dacă eşti un ignorant, purtarea ta e înţeleaptă, dar dacă eşti un om instruit, purtarea ţi-e neghioabă.”

Xenocrate

·        Odată, curtezana Phryne, vrând să-l pună la încercare sub pretext că ar fi urmărită de nişte indivizi, se refugie în căsuţa lui. El o primi din omenie, şi cum în odaie nu era decât un singur pat îngust, acceptă, la rugămintea ei, să-i facă loc în pat şi ei; dar, la urmă, cu toate provocările ei, ea plecă cum venise, spunând acelora care o întrebau că se culcase, nu cu un bărbat, ci cu o statuie.

·        Aşa de mult era crezut pe cuvânt, încât, deşi era ilegal să se aducă mărturie fără jurământ, totuşi numai lui atenienii i-au îngăduit să facă astfel.

·        Se mulţumea cu foarte puţin. Când Alexandru cel Mare îi trimise o sumă mare de bani, el luă trei mii de drahme atice şi trimise restul înapoi, spunând că nevoile lui Alexandru erau mai mari ca ale lui, deoarece are de întreţinut un număr mai mare de oameni.

·        Unuia care nu învăţase niciodată nici muzica, nici geometria, nici astronomia, dar dorea totuşi să-i urmeze lecţiile, îi spuse: ”Vezi-ţi de drum, căci n-ai instrumente ca să înţelegi filosofia!” Alţii povestesc c-ar fi spus: ”Nu la mine trebuie să vii ca să dărăceşti lâna.”

·        Era cu totul lipsit de trufie; adesea se consacra meditaţiei despre sine însuşi şi se spune că o oră pe zi o consacra tăcerii.

Xenofon

·        Povestea spune că Socrate l-a întâlnit pe o uliţă îngustă şi, punându-i băţul în faţă ca să-l oprească din drum, l-a întrebat unde se vinde tot felul de bucate. După ce primi răspunsul, îi puse o altă întrebare: “Unde devin oamenii mai buni şi mai demni de cinste?” Xenofon nu putu răspunde. “Atunci urmează-mă – îi spuse Socrate – şi vei afla.” Din acel moment deveni elevul lui Socrate.

Zenon

·        Cineva era atât de lacom la mâncare, încât nu mai lăsa nimic pentru ceilalţi comeseni. Într-o zi se aduse la masă un peşte mare şi Zenon îl apucă ca şi cum ar fi vrut să-l mănânce tot. Pe când lacomul se uita la el indignat, Zenon îi zise: ”Ce crezi că simt cei ce trăiesc cu tine zi de zi, când tu nu poţi suporta, o singură dată lăcomia mea?”

·        Arăta cea mai mare oţelire şi frugalitate; hrana pe care o folosea nu era pregătită la foc, iar haina pe care o purta era subţire.

·        În “Republica”, el declară că educaţia obişnuită este fără folos, şi dădea tuturor oamenilor care nu-s virtuoşi epitetele de inamici, duşmani, sclavi şi străini unii faţă de alţii, părinţi faţă de copii, fraţii între fraţi, prietenii între prieteni. Numai omul înţelept poate fi cu adevărat cetăţean, prieten, rudă sau om liber, încât, după părerea stoicilor, părinţii şi copiii, dacă nu-s înţelepţi, sunt duşmani între ei.

·        Frica este o aşteptare a răului. În frică intră următoarele emoţii: teroarea, şovăiala, ruşinea, groaza, panica, anxietatea. Teroarea este o frică care produce spaimă, ruşinea e frica de infamie, şovăiala este frica de faptele viitoare, groaza este frica produsă de reprezentarea unui lucru neobişnuit, panica este frica care-ţi măreşte debitul vorbirii, anxietatea e frica pe care o simţim în faţa unui lucru neclar.